Paradoxal, nu? Un singur mesaj care emite două comportamente total opuse în același timp. Tata îi spune fiului “să te distrezi astăzi la Grădiniță, hai distracție!” și pleacă salutându-se reciproc cu salutul lor. Mama îi spune fiului “să o asculți pe Miss astăzi, da?” În îmbrățișarea primita, copilului îi scapă o grimasă, adică cum?
Copilul intră bucuros în clasă, tata i-a spus ce să facă și se simte bine, zâmbește. E un copil cu un fond foarte sănătos, bine îngrijit de părinți si cu acuitate mentală. După puțin timp încep activitățile de predare/învățare și copilul nu poate să se adapteze mesajului educatoarei, începe să devină “glumeț”, îi distrage pe ceilalți – mesajul tatălui a început să-și facă efectul. Educatoarea îi conecteaza la tema, iar el își aduce aminte ce i-a spus mama și începe să lucreze împreună cu colegii lui. Însă, până la sfârșitul activității a fost când distras, când adaptat la informații. Greu nu? Pentru un copil de 6 ani, da. Mesajul paradoxal îl trimite pe copil în confuzie. Pe cine să asculte dintre cei doi părinți, pe tata sau pe mama? Îi iubește pe amândoi și asta îl face să aibă un comportament distorsionat. Dacă aceste mesaje nu sunt oprite, copilul va emite și el la rândul lui acest mod paradoxal de exprimare în interacțiunile cu cei din jurul lui.
Esența aici este că ce însămânțează părinții, nimeni nu poate să anuleze. Într-o mică proporție dascălii pot să îi arate copilului o cale paralelă, coerentă, iar din propria putere copilul poate să identifice mesajul paradoxal mult mai târziu, după ce trece de majorat sau după ce devine suficient de matur. Până atunci însă, rămâne blocat în “ce e în neregulă cu mine?”
